Creșterea prepelițelor: ghiduri practice
Incubație, furajare, producția de ouă, adăpostul și iarna — ghiduri practice pentru creșterea prepelițelor, cu cifre date ca intervale de lucru, nu ca o precizie inventată.
Rase de prepelițe comparate — care se potrivește scopului dumneavoastră
Japoneză, marmorată, albă și neagră englezească, Tuxedo, manciuriană, estoniană și Faraon — greutatea, numărul de ouă, începutul ouatului și diferența care contează zi de zi.
În lume există în jur de patruzeci de rase, varietăți de culoare și linii ale prepeliței domestice. Alegerea o decid, până la urmă, trei întrebări: vreți ouă, carne sau amândouă, se poate deosebi devreme sexul păsărilor și cum arată carcasa. Dacă vreți doar ouă, vă servesc cel mai bine rasele ușoare; dacă doriți să folosiți masculii în plus, aveți nevoie de greutate — iar greutatea o plătiți în furaj.
Rasele ușoare, pentru ouă
Prepelița japoneză (gri). Rasa pentru producția de ouă. Penajul are culoarea sălbatică, gri-maroniu, iar selecția s-a făcut numai pentru ouat: în jur de 300 de ouă pe an, la o greutate a oului de 9–10 grame. Femelele încep să ouă deja la cinci săptămâni — mai devreme decât la toate celelalte rase. Greutatea a rămas aproape la nivelul strămoșilor sălbatici: femelele 150–160 de grame, masculii 130–140.
Prepelița marmorată. Producția și greutatea sunt ca la cea japoneză, doar culoarea e mai deschisă: un gri pal, fumuriu, cu pene slab desenate. Varietatea de culoare a apărut printr-o mutație și este recesivă față de culoarea sălbatică — dacă încrucișați păsări marmorate cu păsări de culoare sălbatică, puii ies de culoare sălbatică.
Avantajul prepeliței marmorate se vede după sacrificare: nu rămân tuleie închise la culoare, iar carcasa arată mai curată. Dezavantajul vine înainte — sexul nu se poate deosebi până la maturitatea sexuală.
Ambele rase au dezavantajul constituției ușoare: carcasa cântărește doar 90–100 de grame. Dacă doriți să folosiți femelele după perioada de ouat sau masculii în plus, nu vă rămâne mare lucru.
Rasele mixte, pentru ouă și carne
Prepelița albă englezească. Femelele 160–180 de grame, masculii 140–150, aproximativ 280 de ouă pe an, de 10–11 grame, ouatul începe pe la șase săptămâni. Penaj alb, fără desen; mai apare câte o pană neagră. Carcasă curată, în medie de 100 de grame.
Prepelița neagră englezească. Greutatea și începutul ouatului ca la cea albă, penajul negru, fără desen vizibil. Două dezavantaje: sexul nu se poate deosebi devreme, iar după deplumare rămân tuleie închise la culoare.
Prepelița Tuxedo. Obținută din încrucișarea prepeliței albe englezești cu cea neagră — spate negru, piept alb. Desenul se păstrează în generațiile următoare, iar rasa este recunoscută ca rasă de sine stătătoare. Producția, ca la rasele din care provine.
Prepelița manciuriană aurie. Pene maronii și galbene, cu desen, maturitate sexuală pe la șase săptămâni sau puțin mai târziu, 260–270 de ouă pe an, de 10–11 grame.
Prepelița estoniană. Singura rasă recunoscută oficial în Uniunea Sovietică, creată din prepelița japoneză prin încrucișare cu albă englezească. Scopul a fost o pasăre mai grea, cu producție mare de ouă, și s-a reușit: femelele 200–220 de grame, masculii 180–200, cu 280–300 de ouă pe an, de 10–11 grame.
Prețul se vede tot în cifre: prepelițele estoniene mănâncă mai mult. Circa 30–32 de grame pe zi, față de 26–28 de grame la celelalte rase — socotit pe un an și pe o sută de păsări, e o cheltuială care se simte.
Rasa de carne
Prepelița Faraon. Cea mai cunoscută rasă de carne, creată în California, de culoare sălbatică. Femelele ajung la 300 de grame, masculii la 250. Dau în jur de 240 de ouă pe an, dar cele mai grele: 12–13 grame. Ouatul începe abia pe la șapte săptămâni, iar consumul de furaj este de 32–35 de grame pe zi.
Adevăratul scop se vede la îngrășare: masculii pot ajunge până în a patra săptămână la o carcasă de peste 120 de grame. Sub numele Faraon circulă astăzi și linii de carne din Franța, Finlanda și alte țări; performanțele lor sunt apropiate.
Cifrele comparate
| Rasa | Femelă | Mascul | Ouă/an | Greutatea oului | Începutul ouatului |
|---|---|---|---|---|---|
| Japoneză | 150–160 g | 130–140 g | ~300 | 9–10 g | 5 săptămâni |
| Marmorată | 150–160 g | 130–140 g | ~300 | 9–10 g | 5 săptămâni |
| Albă englezească | 160–180 g | 140–150 g | ~280 | 10–11 g | 6 săptămâni |
| Neagră englezească | 160–180 g | 140–150 g | ca la cea albă | 10–11 g | 6 săptămâni |
| Manciuriană | — | — | 260–270 | 10–11 g | de la 6 săptămâni |
| Estoniană | 200–220 g | 180–200 g | 280–300 | 10–11 g | 6 săptămâni |
| Faraon | ~300 g | ~250 g | ~240 | 12–13 g | ~7 săptămâni |
Cele două goluri din tabel sunt intenționate. Pentru prepelița neagră englezească, literatura de specialitate nu dă un număr de ouă propriu, ci o consideră echivalentă cu cea albă; pentru cea manciuriană lipsește greutatea. O cifră pe care nu o putem susține e mai bine să lipsească cu totul.
Ce decide cu adevărat alegerea
Numărul de ouă variază între 240 și 300 — pare mult, dar pentru un efectiv de gospodărie este cea mai mică dintre cele trei întrebări. Celelalte două contează mai mult.
Le puteți separa devreme? Păsările de culoare sălbatică — japoneza, manciuriana, Faraon — se deosebesc după piept de îndată ce le-a crescut penajul juvenil. Cele albe, negre și marmorate nu; la ele sexul se vede abia la maturitatea sexuală. Dacă nu vreți să hrăniți masculi până atunci, alegeți în consecință.
Ce se întâmplă cu păsările în plus? La rasele ușoare rămân 90–100 de grame de carcasă — abia merită deplumarea. Dacă doriți să folosiți masculii și femelele reformate, vă servesc mai bine prepelițele estoniene sau o linie de carne, iar în schimb acceptați consumul mai mare de furaj.
O rasă nu se cumpără, se întreține
Prepelițele au o incubație scurtă și ajung devreme la maturitatea sexuală — într-un an sunt posibile până la cinci generații. Acesta este și un avantaj, și un pericol: fără selecție la urmași, un efectiv își pierde calitățile la fel de repede. Mai întâi scade greutatea vie, apoi producția de ouă, apoi greutatea oului.
Două măsuri contracarează acest lucru. Pentru reproducție păstrați doar păsările cu greutatea tipică rasei — și, dacă țineți evidența individuală, femelele cu cea mai bună producție. Și aduceți regulat păsări din altă crescătorie: chiar și cu cea mai bună selecție, reproducția în circuit închis duce în timp la consangvinizare, iar aceasta costă mai mult decât ar fi costat cumpărarea.
Cifrele și valorile de referință din acest articol urmează literatura de specialitate despre creșterea prepelițelor — Ștele, Osmanian, Afanasiev, „Producția de ouă în avicultură”, capitolul despre tehnologia producției de ouă de prepeliță.
Întrebări frecvente
- Ce rasă de prepelițe face cele mai multe ouă?
- Japoneza și marmorata: în jur de 300 de ouă pe an, de 9–10 grame, iar ouatul începe deja la cinci săptămâni — mai devreme decât la orice altă rasă. Prețul este constituția ușoară: carcasa cântărește doar 90–100 de grame, așa că de la păsările în plus rămâne puțin de folosit.
- Ce rasă se potrivește pentru carne?
- Prepelița Faraon: femelele în jur de 300 de grame, masculii 250, iar masculii pot ajunge până în a patra săptămână la o carcasă de peste 120 de grame. În schimb, dă doar în jur de 240 de ouă, începe să ouă abia pe la șapte săptămâni și mănâncă 32–35 de grame pe zi. Pentru amândouă deodată, compromisul este prepelița estoniană — 200–220 de grame femela, cu 280–300 de ouă, dar 30–32 de grame de furaj pe zi.
- La ce rasă se poate deosebi devreme sexul?
- La cele de culoare sălbatică — japoneza, manciuriana, Faraon — după piept, de îndată ce le-a crescut penajul juvenil; la manciuriană, deja pe la trei săptămâni. La păsările albe, negre și marmorate sexul se vede abia la maturitatea sexuală, iar până atunci hrăniți masculi pe care nu vreți să-i păstrați.
- Ce rasă arată cel mai bine după sacrificare?
- Cele deschise la culoare: prepelița marmorată și cea albă englezească nu lasă tuleie închise la culoare. La neagra englezească, acestea rămân vizibile după deplumare.
- De ce se degradează un efectiv de-a lungul anilor?
- Pentru că prepelițele ajung devreme la maturitatea sexuală — într-un an sunt posibile până la cinci generații — și, fără selecție, un efectiv își pierde calitățile la fel de repede. Mai întâi scade greutatea vie, apoi producția de ouă, apoi greutatea oului. Ce ajută: reproduceți doar din păsări cu greutatea tipică rasei și aduceți regulat păsări dintr-un alt efectiv.